Convenţia matrimonială este un contract şi, ca orice contract, trebuie să întrunească cumulativ o serie de condiţii de fond şi formă:
Condiţiile de fond sunt cele privind capacitatea persoanelor şi consimţământul părţilor, iar condiţia de formă este încheierea ei prin înscris autentic notarial.
Există o distincţie, totuşi, care se face referitor la capacitatea de a încheia convenţia matrimonială, respectiv că aceasta depinde de capacitatea de a încheia căsătoria, nu de capacitatea civilă obişnuită, de a încheia acte juridice.
Capacitatea viitorilor soţi de a încheia o convenţie matrimonială, atunci când aceştia sunt deja majori (şi nu sunt puşi sub interdicţie), nu comportă discuţii deosebite, deoarece în România vârsta la care o persoană dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu (adică poate încheia singură orice fel de acte juridice) este identică cu vârsta matrimonială: 18 ani.
Totuşi, faptul că este aplicabilă capacitatea specială de a încheia căsătoria şi în privinţa convenţiei matrimoniale (aplicarea principiului „cine poate încheia valabil o căsătorie, poate încheia valabil şi o convenţie matrimonială”), se observă în cazul încheierii convenţiei matrimoniale de către minor. Art. 337 din Codul civil prevede că minorul care a împlinit vârsta matrimonială poate încheia sau modifica o convenţie matrimonială numai cu încuviinţarea ocrotitorului său legal şi cu autorizarea instanţei de tutelă.
Trimiterea la vârsta matrimonială a minorului presupune citirea articolului 272 alin. (2) din Codul civil, care arată că „pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători” în anumite condiţii.
În consecinţă, poate încheia convenţie matrimonială numai minorul care a împlinit vârsta de 16 ani. Deşi persoanele care încuviinţează actele juridice ale minorului sunt aceleaşi şi în cazul în care minorul are capacitate de exerciţiu restrânsă, iar autorizarea instanţei de tutelă se cere în ambele cazuri, totuşi, minorul care a împlinit vârsta de 14 ani (vârsta la care se dobândeşte capacitatea de exerciţiu restrânsă, conform art. 41 alin. (1) Cod civil), dar nu are încă vârsta de 16 ani (vârsta la care se poate încheia căsătoria), nu poate încheia o convenţie matrimonială, nici măcar în scopul încheierii căsătoriei după vârsta de 16 ani.
În ceea ce priveşte consimţământul necesar la încheierea convenţiei matrimoniale, articolul 330 alin. (1) din Codul civil foloseşte expresia „consimţământul tuturor părţilor”.
Cum trebuie înţeleasă această expresie? Pot exista mai mult de două părţi într-o convenţie matrimonială? Pot fi şi alte părţi decât cei doi soţi sau viitori soţi?
Dacă ne raportăm la obiectul acestei convenţii, care este tocmai alegerea sau amenajarea regimului matrimonial, este evident că numai viitori soţi sunt cei care îşi aleg regimul matrimonial, nefiind de conceput ca alte persoane să impună acestora reguli legate de un anume regim matrimonial.
Totuşi, sintagma preferată de legiuitor nu este întâmplătoare, dat fiind că ea permite, fără a reglementa expres, concluzia că, de fapt, înscrisul notarial în care se regăseşte convenţia matrimonială este un act juridic complex, în care, pe lângă acordul de voinţă al celor doi viitori soţi privind alegerea unui regim matrimonial, se vor putea regăsi şi donaţii reciproce de bunuri, acte juridice încheiate de aceştia împreună sau separat cu alte persoane etc.
De exemplu, prin convenţia matrimonială se pot face donaţii de către părinţi, rude sau chiar persoane străine, unuia sau ambilor soţi, donaţia fiind, la rândul ei, un contract bilateral care presupune nu doar voinţa celui care transmite proprietatea asupra unui bun, ci şi voinţa aceluia care primeşte, de a accepta donaţia. Cum şi pentru donaţie se cere forma autentică, convenţia matrimonială poate fi, sub aspectul formei, cadrul valabil de efectuare a donaţiei către soţi.
Sintagma „consimţământul tuturor părţilor” conduce la concluzia că şi persoanele a căror încuviinţare legea o cere pentru încheierea valabilă a convenţiei matrimoniale de către minorul care a împlinit vârsta de 16 ani (părinte, tutore), vor semna actul notarial care conţine convenţia matrimonială.
Este oportun să amintim, sub acest aspect, opinia unuia dintre formatorii de la Conferinţele asupra Noului Cod Civil organizate de Institutul Naţional al Magistraturii, în sensul că noţiunea de „părţi” în convenţia matrimonială ar trebui înţeleasă ca făcând referire doar la cei doi soţi (sau viitori soţi), celelalte persoane al căror consimţământ este exprimat în legătură cu alte tipuri de acte juridice decât alegerea regimului matrimonial, fiind „ participanţi”, ca şi persoanele a căror încuviinţare legea o cere pentru încheierea valabilă a convenţiei matrimoniale de către minor.
În ceea ce priveşte forma convenţiei matrimoniale, art. 330 alin. 1 din Codul Civil este categoric: ”sub sancţiunea nulităţii absolute, convenţia matrimonială se încheie prin înscris autentificat de notarul public” ceea ce înseamnă că forma autentică este o condiţie de validitate a convenţiei.
Trebuie subliniat: convenţia matrimonială nu poate îmbrăca orice formă autentică, ci numai a înscrisului întocmit de notarul public. În consecinţă, nu pot fi încheiate valabil convenţii matrimoniale, nici măcar în situaţii excepţionale, în faţa reprezentanţilor misiunilor diplomatice, în faţa ofiţerului de stare civilă, în faţa căpitanului de vas, în faţa comandantului unităţii militare, în faţa directorului unităţii sanitare etc).
Totuşi, pentru încheierea convenţiei matrimoniale nu este necesară prezenţa ambilor soţi (sau viitori soţi) în faţa notarului public, dat fiind că aceştia pot încheia convenţia şi prin mandatar cu procură autentică, dar procura trebuie să fie specială şi să aibă un conţinut predeterminat, conţinând, deci clauzele convenţiei.
Dacă sintetizăm natura juridică a convenţiei matrimoniale ca fiind un contract şi adăugăm încheierea sa în forma înscrisului autentic notarial, ajungem la sintagma: „contract notarial”.
În reprezentarea publicului există o viziune generalizantă în sensul că un contract notarial este titlu executoriu. În realitate, articolul 66 din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale se referă la o sferă limitată de acte notariale care sunt titluri executorii şi numai anumite tipuri de obligaţii (creanţe): „Actul autentificat de notarul public care constată o creanţă certă şi lichidă are putere de titlu executoriu la data exigibilităţii acesteia”.
Posibilitatea interpretării greşite a acestei alăturări simple ne determină să facem o discuţie care poate părea deplasată pentru profesioniştii dreptului, dar care poate fi necesară pentru înţelegerea efectelor convenţiei matrimoniale de către publicul larg.
Convenţia matrimonială stabileşte doar un set de reguli în virtutea cărora soţii vor dobândi bunuri, vor face cheltuieli legate de acestea, vor suporta datorii proprii sau comune etc.
Convenţia matrimonială nu transferă drepturi asupra bunurilor care vor fi dobândite în viitor de soţi pe timpul căsătoriei, nu este un contract prin care se dobândesc bunuri viitoare, nici datorii certe, ci este un set de reguli după care vor fi recunoscute drepturile şi obligaţiile pe care soţii le vor dobândi în viitor.
În funcţie de aceste reguli soţii îşi vor împărţi bunurile în caz de divorţ, iar dacă nu se înţeleg, tot în funcţie de regulile din convenţia matrimonială şi de prevederile pe care Codul civil le instituie pentru fiecare regim matrimonial, instanţele vor soluţiona partajul.
Convenţia matrimonială poate conţine doar „modalităţi privind lichidarea comunităţii convenţionale”, deci nu este „un partaj anticipat” al bunurilor soţilor. În consecinţă, dacă soţii au stabilit, de exemplu, ca fiecare dintre soţi să fie proprietar exclusiv asupra bunurilor pe care le va dobândi pe numele său în timpul căsătoriei, toate bunurile în legătură cu care în actul de vânzare-cumpărare el va menţionat ca singurul cumpărător, vor fi proprietatea sa exclusivă. Dacă, totuşi, un bun mobil proprietatea acestui soţ rămâne, în fapt, la soţul neproprietar după divorţ, soţul proprietar va trebui să uzeze, în cazul refuzului de a i se preda bunul de bună voie, de acţiunea în instanţă, dar nu pentru a i se recunoaşte dreptul exclusiv de proprietate asupra bunului dobândit în timpul căsătoriei, ci doar pentru a obţine un titlu executoriu privind obligarea fostului soţ de a-i preda bunul (obligaţie de a face) şi autorizarea de a-l prelua silit.
Convenţia matrimonială a fost calificată în unele lucrări ştiinţifice ca fiind „cea mai spectaculoasă şi cea mai aşteptată” instituţie nou introdusă de Codul Civil. Pornind de la aceste superlative, trebuie totuşi temperată aşteptarea la o libertate deplină privind posibilitatea de a aranja conţinutul unei convenţii matrimoniale.
Convenţia matrimonială reglementată de noul Cod civil nu permite soţilor sau viitorilor soţi să convină nelimitat în ceea ce priveşte regimul lor matrimonial.
În primul rând, legiuitorul a limitat tipurile de regimuri matrimoniale. Deşi în alte ţări există şi alte tipuri de regimuri matrimoniale, unele dintre ele atât de agreate încât sunt chiar regimuri legale în mai multe ţări europene (de exemplu regimul participării la achiziţii), legiuitorul român s-a limitat la trei: regimul comunităţii legale, regimul separaţiei de bunuri şi regimul comunităţii convenţionale.
Regimul comunităţii convenţionale poate să restrângă sau să lărgească, în anumite limite, regimul legal. Codul civil enumeră limitativ în art. 367 aspectele asupra cărora se poate deroga de la regimul comunităţii legale, prin încheierea convenţiei matrimoniale.
În afara acestor limite arătate, trebuie menţionat că, pe lângă normele aplicabile fiecărui regim matrimonial, există şi un alt set de norme aplicabile tuturor regimurilor matrimoniale (aşa-zisul regim primar), de la care nu se poate deroga prin convenţie.
În plus, şi convenţiilor matrimoniale li se aplică acele interdicţii generale în materia contractelor, care se referă la faptul că nu pot contraveni dispoziţiilor imperative ale legii şi bunelor moravuri.
Totuşi, deşi libertatea de a face convenţii matrimoniale nu este deplină, reglementarea este un progres. Pentru soţii sau viitorii soţi, care au reşedinţa obişnuită pe teritoriul altui stat, care se căsătoresc cu un cetăţean străin sau care îşi stabilesc reşedinţa obişnuită comună în alt stat, există posibilitatea alegerii legii acelui stat ca fiind legea aplicabilă regimului lor matrimonial, conform articolului 2590 din noul Cod civil.
*
* *
Timpul va dovedi în ce măsură soluţiile legislative din materia regimurilor matrimoniale convenţionale, configurate de Noul Cod civil, sunt apte să răspundă necesităţilor actuale şi de perspectivă ale societăţii româneşti. Este adevărat că, după cum afirma şi celebrul jurist francez Portalis, raportorul unuia dintre cele mai grandioase coduri ale umanităţii: „On ne fait pas un code, il se fait avec le temps”.
cipriancraciunesc 